Muzeul sălăjencei Mărioara Jurcău, șușterul și Roma

Este plină de viață, emană energie și dorința de a se implica în promovarea comunității locale din care face parte, este implicată mereu în activități culturale și nu își dorește decât să promoveze satul său natal, valorile comunității din care face parte, portul, obiceiurile. Mărioara Jurcău este o sălăjeancă strașnică, o mamă care a înființat în Someș-Guruslău un muzeu în memoria fiicei sale.

Zilele trecute, sălăjeanca a organizat un eveniment în propriul muzeu, unul din care n-au lipsit oamenii buni, harnici, costumele tradiționale, cântecele vechi, obiceiurile, vorbele liniștite și zâmbetele unor săteni trecuți prin viață, prin multe bune, dar și rele. Sălăjeanca m-a poftit în muzeu, mi-a deschis porțile pentru a intra într-o altă lume, acolo unde agitația, zgomotul, praful șoselelor, promisiunile deșarte și încrâncenarea nu își au locul. M-a așteptat în fața muzeului. Purta zadie, poale, pieptar, chimeșe înflorată din pânză. Ne-am îmbrățișat și am intrat în muzeu. Nu știam la ce să mă aștept. Dincolo de ușile de lemn, magia satului de altădată m-a cuprins pe neașteptate. În stânga, un localnic cosea un ham din piele, iar un bărbat îmbrăcat în cămașă de pânză „tomnea nește papuci die muieri”. Am salutat, m-au privit și mi-am dat seama rapid că urma să vorbim, să ne bucurăm de clipe faine.

Pereții din holul muzeului erau plini de obiecte vechi. Damigeană acoperită cu nuiele împletite, lămpaș, ulcele din pământ, urcioare cu „țâță” pe mâner, lampă cu fotoghin, covată din răchită, „cantă de plev pântru unsoarea die porc”, „tepșii pântru pită, cozonac și vărzare”, fotografii vechi, aparate de radio de acum 50 sau 60 de ani, acestea sunt obiectele pe care le-am văzut în încăperea unde cei doi bărbați încercau să le arată oaspeților cum se muncea pe vremea când pantoful era folosit poate mai bine de un deceniu și trecea de multe ori prin reparații capitale. Dincolo, în camera de mândrețe, pe lădoi și scaune, femei nealcoș îmbrăcate coseau, unele torceau, altele pregăteau lâna, „spăma”, „melana” și alte materiale ce urmau să fie transformate în „sfretere” și „gaci” sau „ciorapti die lână”.

Mi s-a tăiat respirația văzându-le pe toate aceste femei trecute de prima tinerețe ce frumos erau îmbrăcate, ce pieptare, zadii, cămăși și cizme purtau. Erau îmbrăcate pentru o zi de sărbătoare. Momentul de tăcere a fost urmat de zâmbete și multă voie bună. Era o șezătoare specifică acestei perioade, un eveniment care implica prezența oamenilor din sat, era locul unde acum mai bine de o jumătate de secol se socializa, poate se și juca, se depănau amintiri, dar se și muncea.

Masa cu mălai și turtă cu mere

În mijlocul acestor sălăjence era o masă mare din lemn. Ce să vezi? Era plină cu bunătăți pregătite de mâini harnice. Mălai dulce, turtă cu mere, ciurighele, pancove, plăcintă, cozonac, un strop de pălincă pentru ținere de minte, iar dincolo, „pă fitieu”, o oală mare cu piroște, sarmale dacă vreți să fim nealcoși de oraș. Aproape că mi-a venit să las reportofonul și telefonul și să mă apuc de mâncat. Nu știam cu ce să încep, cu pancovele, ciurighelele sau cu prăjitura cu mere? Femeile în vârstă râdeau și mă priveau iscoditoare. Vorba aia, cu femeia bătrână să nu te pui, nu de alta, dar cunoaște bine bărbatul. Le-am rugat să îmi povestească, să îmi spună, să se prezinte. Unele erau venite de pe o uliță unde predomina un anumit nume, iar altele de pe altă uliță cu alte nume și porecle. Au început să cânte. Erau cântece religioase, dar și de aducere aminte, de dor, de satul bătrânesc. M-am așezat pe scaun și am început să le ascult. M-am pierdut și am uitat de mine și de toate. Ce bine era acolo, între oamenii din sat.

Coșarca plină cu ciurighele și ulița „ciuncalăilor”

Un cântec bătrânesc este urmat de glume, iar o sălăjeancă ajunsă la o vârstă venerabilă îmi spune că ciurighelele de pe masă „îs die la mândrele die pă ulița ciuncalăilor”. Mândru Ana, Mândru Viorica și Mândru Mărie. Sunt doar câteva dintre mândrele venite în șezătoare. Au început să râdă și mi-au atras atenția că sunt mândre, iar bărbații lor au fost norocoși că le-au găsit. Râdeau, glumeau, dar și munceau, se mândreau cu frumoasele haine pe care le purtau. Unele sunt moștenite din generație în generație. Au rămas de la moși, de la bunici și părinți și sunt păstrate cu sfințenie în dulapuri sau lădoaie vechi. Au diferite motive florale, sunt pline cu modele multicolore, este o pânză albă ca laptele chiar dacă a trecut de mult de 60 sau 70 de ani.

Șușterul cel mândru și papucii de la Roma

Am ieșit dintre sălăjencele din șezătoare și m-am apropiat de cei doi bărbați din hol. Mă apropiu de cel care „tomnea un papuc de muiere”. Este badea Mândru și i se spune „șușter”. Râde și îmi spune că e pensionar, că la școală n-a umblat și și-a băut cerneala. S-a apucat de „șușterit”, de reparat pantofi de joc și de purtat. L-am întrebat de unde a învățat. Mi-a spus că știe să „șușterească” de când lumea și pământul. „Ia, tomnesc un papuc die muieri. Nu știu ce să fac. Mni-o zâs că îmi lasă plata înaintie. Io n-am nevoie de bani, plata mea trebe să aibă mărjele. Așa ne-am înțeles”, povestește Aurel Mândru și râde. Îmi lasă impresia unui om foarte inteligent, cu minte ascuțită și cu o vorbă plină de ironie subțire, o ironie inspirată din lumea în care trăim. L-am întrebat câți papuci a reparat. Habar nu are, dar sigur s-ar bloca Someșul cu atâtea perechi de pantofi la care a muncit de-a lungul vremii. Și-a mai amintit ceva. Știe să lucreze la papuci de pe vremea când a ars Roma. Bătrânul a glumit, dar a devenit brusc serios când l-am întrebat despre pământ, despre țară. Și-a ridicat ochii, s-a oprit din râs și mi-a spus că pământul înseamnă totul, că e parte din sufletul lumii. Toată viața a muncit Aurel Mândru în agricultură și nu regretă.

Mulțumitura

Mă întorc între sălăjencele mândre. Le rog să-mi rostească o „mulțumitură”, una haioasă. Lelea cea bătrână, cu ochelari și năframă neagră mă privește și începe: „mulțămim cui ne-o chemat, că binie ne-o ospătat, că ni-o dat carnie de oaie, tăitie venele să-nmoaie, numai una să-ntărește, noaptea-n pat când să clătește.” Am râs cu lacrimi minute-n șir. Astfel de glume și ironii erau prezente și erau rostite cu diferite ocazii, mai ales la nunți sau în diferite momente din viața oamenilor. Am aflat de la acești oameni că viața era frumoasă și pe vremea când nu erau mașini, telefoane mobile, televizoare sau internet. Poate era chiar mai frumoasă, pentru că oamenii se bucurau sau plângeau împreună. Atunci, oamenii aveau mult mai puțin, dar erau mai Oameni, mai buni, mai drepți și nu era atâta încrâncenare și ură. Ce oameni minunați, sălăjenci și sălăjence din Someș Gruslău, Traniș, Năpradea. Aici e Someșul, sunt și dealuri, văi și creste, e un colț din micul nostru Sălaj și ar trebui să ne bucurăm și să avem grijă de acest județ pentru că este al nostru. Vizita mea la muzeu s-a încheiat. Am primit o lecție de viață și de la acești localnici cooptați de Mărioara Jurcău într-o șezătoare, într-un loc ce ar trebui să dăinuie peste ani și ani, să rămână amintire generațiilor care vin. Mulțumesc, Mărioara Jurcău, mulțumesc tuturor celor prezenți la acest fain eveniment.